Valul de proteste violente care afectează în prezent Franța, Italia, Belgia și alte state europene ridică semne de întrebare privind stabilitatea politică a continentului. Manifestațiile au provocat scene de violență în mai multe orașe, incluzând confruntări cu forțele de ordine, incendieri și distrugeri de magazine. În Franța, nemulțumirile sunt alimentate de scumpiri și de politicile guvernamentale, în timp ce în Italia și Belgia au fost înregistrate incidente similare de instabilitate socială.
Analistul de politică externă Ștefan Popescu susține că aceste mișcări nu reprezintă o revoltă europeană unitară, ci sunt manifestări ale unor crizi naționale distincte. Acestea sunt alimentate de probleme economice, politice și identitare specifice fiecărei țări. Ștefan Popescu explică faptul că cetățenii votează în funcție de universul național propriu, luând în calcul ingrediente specifice, precum erodarea încrederii în politicieni sau nemulțumirile față de moderarea acțiunii guvernamentale a doamnei Meloni în cazul Italiei.
În Franța, situația este marcată de o memorie istorică a protestului, fiind o componentă tradițională a vieții politice sub a Cincea Republică Franceză. Tensiunile actuale sunt amplificate de încheierea celor două mandate prezidențiale ale lui Emmanuel Macron și de apropierea scrutinului din aprilie și mai 2027. Ștefan Popescu notează că forțele moderate pierd teren, iar electoratul se transferă către poli opuși, reprezentate de Reuniunea Națională și Franța Nesupusă, într-un context de supraexcitare a campaniei electorale.
Ascensiunea formațiunii de stânga radicală Franța Nesupusă este legată de o strategie electorală orientată către grupurile de alegători mobilizate de teme identitare. Ștefan Popescu descrie poziționarea acestei entități prin conceptul de „politica porților deschise 100%”, utilizând și termenul de „islamostângism” pentru a descrie apropierea dintre anumite curente ale stângii și revendicările identitare musulmane. Această strategie este privită mai degrabă ca o metodă de extindere a bazei electorale decât ca un model de societate.
Pericolul major nu este neapărat un efect de domino al violenței, ci subminarea capacității de funcționare a proiectului european. Ștefan Popescu avertizează că evenimentele zguduie tocmai acele țări care au capacitate de acțiune și sunt motoare ale modelului european, precum Franța, Belgia, Italia sau Germania. În acest scenariu, vulnerabilitatea este accentuată deoarece tulburările afectează statele care determină direcția Uniunii Europene, spre deosebire de țările din Est, care nu au aceeași capacitate de acțiune.
Contextul instabilității sociale este vizibil și în alte regiuni, unde nemulțumirile economice și presiunile externe generează tensiuni. De exemplu, în Albania, protestele continuă pentru a șaptea zi consecutivă, în timp ce premierul Edi Rama a acuzat Moscova de exercitarea unei influențe asupra nemulțumirii publice. Această situație subliniază complexitatea crizei de stabilitate care afectează diverse zone ale continentului și regiunile din proximitate.
