Relația dintre China și America este descrisă oficial ca fiind o „relație constructivă de stabilitate strategică”, însă în interiorul Beijingului termenul este diferit. Mulți gânditori, cercetători de la Ministerul Securității Statului și academicieni de la universități de renume folosesc sintagma „impas strategic”. Această noțiune nu indică o abordare diplomatică, ci o luptă pentru avantaj, fiind inspirată direct din discursurile lui Mao Zedong din 1938. Această perspectivă oferă indicii despre modul în care China gestionează competiția cu SUA.
Strategia lui Mao Zedong, expusă în lucrarea „Despre războiul prelungit”, presupune trei faze distincte într-un conflict cu un adversar superior tehnologic. În prima etapă, forțele trebuie să se apere, urmată de faza de impas strategic, unde adversarul este suprasolicitat, iar forțele revoluționare se organizează. Ultima etapă este contraofensiva, prin care forțele mai slabe înving inamicul mai puternic. China pare să fi parcurs prima fază, acceptând acorduri dezechilibrate pentru a conserva resurse.
Pe parcursul președinției lui Joe Biden, China a încercat să cultive alternative interne, în special în domeniul semiconductorilor avansați. Beijingul a consolidat controlul asupra companiilor care prelucrează minerale critice și a perfecționat sistemul de control al exporturilor. Această strategie de apărare a fost vizibilă și prin limitarea exporturilor de pământuri rare către America și Japonia. Aceste măsuri sunt văzute ca instrumente de disciplinare a politicii conduse de Donald Trump.
Analiștii observă o paritate între cele două superputeri, descrisă ca un „echilibru al vulnerabilității”, unde America deține cipuri de calculator, iar China pământuri rare. Deși unii experți, precum Huang Renwei de la Universitatea Fudan din Shanghai, estimează că acest impas poate dura 30 de ani, o contraofensivă economică totală rămâne puțin probabilă. Majoritatea gânditorilor chinezi consideră că menținerea unui impas strategic este un obiectiv mult mai realist decât obținerea unei victorii decisive.
Totuși, impasul este fragil și presiunea crește în domenii precum inteligența artificială. China refuză să adopte regimurile de siguranță propuse de SUA pentru a nu-și încetini laboratoarele de AI, până când nu va atinge paritatea tehnologică. În paralel, economia internă suferă din cauza concentrării pe autosuficiență. Poporul chinez plătește prețul prin încetinirea veniturilor, pe măsură ce statul prioritizează capacitatea industrială în detrimentul asistenței sociale, într-un regim similar cu o economie de război.
Contextul geopolitic actual este marcat de o competiție tehnologică intensă, în care controlul resurselor devine o armă de negociere. Tensiunile dintre marile puteri nu se limitează doar la tarife vamale, ci vizează controlul lanțurilor de aprovizionare globale. Această luptă pentru supremație în sectoare precum semiconductorii sau energia verde definește noua eră a relațiilor internaționale, transformând stabilitatea economică într-un element de securitate națională pentru ambele părți.
