O nouă viziune asupra politicii externe americane, numită „civilizaționism”, începe să modeleze gândirea noilor conservatori din Statele Unite. Această abordare propune o lume împărțită între câteva mari puteri, precum SUA, China, Rusia, India și Turcia, fiecare conducând propriul spațiu civilizațional. Cercetătorul Leonard Schütte, de la Programul European al Fundației Carnegie pentru Pace Internațională, explică faptul că această strategie ar putea deveni fundamentul viitoarei politici americane, marcând o ruptură față de doctrinele tradiționale.
Dezbaterea despre politica externă a SUA a fost dominată timp de decenii de trei școli de gândire: primatul american, internaționalismul liberal și reținerea strategică. În mod tradițional, exista un consens între democrați și republicani privind responsabilitatea SUA pentru ordinea internațională construită după 1945. Totuși, „civilizaționismul” respinge ambițiile universaliste ale acestor currente, menținând în același timp dominația militară americană în emisfera vestică, dar refuzând extinderea modelului politic peste granițele culturale.
Pentru noii conservatori, identitatea Occidentului nu se mai fundamentează pe valori politice precum democrația constituțională sau drepturile omului. În loc de aceste concepte universale, civilizația este definită prin trăsături moștenite: religie, limbă, origine și teritoriu. În această viziune, Occidentul este un spațiu istoric și cultural, nu o comunitate de valori. Această perspectivă implică respectarea sferelor de influență ale altor puteri, atâta timp cât acestea nu interferează cu spațiul propriului grup civilizațional.
Influența acestui curent este vizibilă prin figuri precum vicepreședintele J.D. Vance, senatorul Josh Hawley sau guvernatorul Ron DeSantis. Instituții precum Claremont Institute au devenit centrale, având cel puțin 70 de absolvenți care lucrează sau au lucrat în a doua administrație Trump. Strategia civilizațională vizează controlul asupra emisferei vestice prin limitarea imigrației și combaterea liberalismului, inclusiv în Europa, care este considerată de unii susținători, precum Christopher Landau, un leagăn aflat într-o „sinucidere civilizațională”.
Deși ideologia este puternică, Donald Trump este descris de Schütte ca fiind un „civilizaționist” inconsecvent, lipsit de o viziune unitară. Administrația sa prezintă ambivalență, oscilând între confruntarea economică cu China și o abordare mai conciliantă. De asemenea, implicarea în Orientul Mijlociu și relația cu Israelul contrazic principiul retragerii din regiuni pentru a proteja doar sfera occidentală. Această lipsă de coerență strategică este accentuată de faptul că Trump nu este un ideolog, ceea ce slăbește capacitatea de a implementa o politică externă unitară.
Această tendință de fragmentare a ordinii globale apare într-un context în care lideri precum Macron au avertizat recent împotriva unei întoarceri la „legea junglei” și la „abuzul de putere al imperiilor”. În timp ce noii conservatori americani vor să „anuleze secolul XX” și să revină la un model de blocuri spațiale inspirat de Carl Schmitt, lumea rămâne profund interconectată, ceea ce pune sub semnul întrebării viabilitatea unei separări stricte între civilizații.
