O nouă viziune de politică externă, denumită „civilizaționism”, ar putea marca o schimbare fundamentală în modul în care Statele Unite își definesc rolul pe scena internațională. Această doctrină, asociată cu administrația Trump și cu intelectualii din cadrul mișcării New Right, propune o redesenare a ordinii globale prin organizarea lumii în sfere de influență. Fiecare dintre aceste spații ar fi dominat de o mare putere, fiind asociat unei anumite civilizații specifice.
Leonard A. Schuette, cercetător în cadrul Europe Program al Carnegie Endowment for International Peace, explică faptul că această abordare ar putea înlocui modelele anterioare de leadership global. În cadrul unui interviu pentru The New York Times, acesta menționează că „civilizaționismul” ar permite marilor puteri, precum Statele Unite, China, Rusia, India sau Turcia, să își domine propriile spații regionale. În acest scenariu, marile puteri ar coexista fără ca Washingtonul să mai urmărească o poziție de lider global universal.
Această strategie se distinge de cele trei curente care dominau dezbaterea americană înainte de revenirea lui Trump: „primacy”, liberalismul internaționalist și „restraint”. Spre deosebire de acestea, „civilizaționismul” respinge atât ambițiile universale, cât și retragerea completă a SUA, promovând în schimb controlul asupra emisferei occidentale. Noua viziune se îndepărtează de definiția tradițională a Occidentului, bazată pe democrație și drepturi individuale, punând accent pe religie, limbă și apartenență teritorială.
Deși ideile mișcării New Right au ajuns aproape de centrul puterii de la Washington, relația președintelui Trump cu această doctrină rămâne ambiguă. Leonard A. Schuette subliniază că Trump nu este un ideolog și nu urmează întotdeauna o strategie coerentă, oferind ca exemplu politicile sale din Orientul Mijlociu. În ceea ce privește Europa, influența acestui curent se manifestă prin sprijinul acordat unor partide patriotice și prin criticarea direcției politice actuale a continentului.
Implementarea acestui model ar presupune o schimbare majoră în relația cu China, oscilând între confruntare și recunoașterea acesteia ca putere regională dominantă. Totuși, „civilizaționismul” este considerat încă o teorie în formare, cu granițe dificil de stabilit între spațiile de influență. Există, de asemenea, riscul ca statele de dimensiune medie să respingă ideea de dominație impusă de marile puteri regionale, ceea ce ar putea complica stabilitatea acestui nou ordinea mondială.
Discuțiile despre reconfigurarea puterii globale apar într-un context în care structurile internaționale existente sunt supuse unor presiuni constante. În Europa, diverse mișcări politice și grupări de state încearcă să redefinească relația cu instituțiile centrale, reflectând o fragmentare a consensului tradițional. Această evoluție a viziunilor politice internaționale marchează o perioadă de tranziție pentru arhitectura de securitate și cooperare care a caracterizat deceniile trecute la nivel global.
