Un nou pact de apărare semnat la Mecca între Arabia Saudită, Turcia și Pakistan a fost pus la încercare la doar câteva săptămâni de la încheierea sa. Acordul, semnat la începutul lunii august 2026 de prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman, președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan și premierul Pakistanului, Shehbaz Sharif, prevede garanții reciproce de securitate. Conform acestui document, un atac asupra unui stat membru va fi considerat un atac asupra tuturor, o prevedere inspirată direct de articolul 5 din tratatul NATO.
În urma semnării pactului, Arabia Saudită s-a confruntat cu atacuri asupra infrastructurii sale strategice, iar rebelii houthi din Yemen au încercat să controleze un coridor esențial pentru exporturi. În ciuda clauzelor de apărare colectivă, avioanele și dronele Turciei și Pakistanului nu au intervenit militar în aceste operațiuni. Această lipsă de acțiune militară comună ridică semne de întrebare privind capacitatea alianței de a oferi garanții reale de securitate fără sprijinul unei superputeri militare consacrate.
Alianța reunește trei state cu profiluri și interese strategice foarte diferite, ceea ce poate genera vulnerabilități majore. Arabia Saudită deține resurse financiare considerabile, dar depinde de parteneriate externe pentru capacitatea militară, în timp ce Pakistanul posedă un arsenal nuclear și o armată experimentată, dar suferă de probleme economice severe. Turcia aduce în pact o industrie de apărare dezvoltată și o armată cu experiență operațională, însă rămâne membră NATO, având propriile priorități regionale și rivalități cu Grecia.
Interesele divergente ale membrilor reprezintă un obstacol în calea unei acțiuni militare automate și coordonate. Pakistanul menține un parteneriat strâns cu China și vede India ca principal rival, în timp ce Turcia are interese complexe în Mediterana de Est și Caucaz. Arabia Saudită se concentrează pe securizarea Golfului și pe protejarea rutelor comerciale împotriva Iranului. Aceste obiective diferite fac dificilă armonizarea unei reacții comune în fața unor amenințări care nu sunt percepute identic de toți semnatarii.
Susținătorii acestui pact neobișnuit consideră că el poate combina resursele financiare ale Riadului cu capacitatea militară a Pakistanului și industria de apărare a Turciei. Rashid Aba-Namay, președintele Centrului Național pentru Drept din Riad, a comparat potențialul de dezvoltare al acestui parteneriat cu proiectul istoric al căii ferate Hejaz. Pe lângă securitate, se urmărește dezvoltarea unor proiecte de infrastructură și transport care ar putea facilita transportul de energie și mărfuri către piețele occidentale prin rute mai bine conectate.
Istoria geopolitică arată că marile alianțe militare, precum NATO sau Pactul de la Varșovia, s-au construit în jurul unor superputeri care oferă o arhitectură de comandă și planificare comună. Pactul de la Mecca nu dispune de o astfel de structură instituțională consolidată, fiind o încercare de a construi o autonomie strategică în afara sistemelor dominate de marile puteri. Provocarea rămâne demonstrarea faptului că membrii pot acționa împreună atunci când unul dintre ei este direct amenințat.
