Conflictul din Ucraina a cunoscut o schimbare tactică majoră, mutându-și centrul de greutate în rețelele de conducte subterane. Într-un context în care utilizarea dronelor a făcut deplasarea la suprafață extrem de periculoasă, soldații folosesc aceste infrastructuri pentru a se infiltra în spatele liniilor inamice. Această evoluție transformă rețelele de transport de energie în adevărate coridoare de luptă, oferind o alternativă la zonele supravegheate constant de aparatul aerian.
Militarii ruși au utilizat sute de kilometri de conducte de gaze construite în epoca sovietică pentru a evita câmpurile minate și zonele împădurite. Prin aceste căi subterane, trupele au reușit să pătrundă la câțiva kilometri în spatele pozițiilor ucrainene, traversând râuri fără a fi detectate de drone. Odată ajunși la suprafață, soldații perforau conductele pentru a crea noi accesuri, de unde lansau atacuri prin surprindere sau drone, retrăgându-se rapid în subteran.
Armata ucraineană a început să riposteze în subteran, în special în apropierea orașului Kupiansk, prin operațiunea numită Veles. Brigada Hartia coordonează aceste acțiuni în spații extrem de înguste, cu un diametru de aproximativ 1,2 metri, unde luptele se desfășoară adesea cu mitraliere grele. Condițiile sunt extrem de dificile, soldații purtând măști de gaze și fiind nevoiți să se deplaseze practic în șir indian, într-un mediu marcat de mirosul intens de gaz și cadavre.
Pentru a neutraliza baricadele rusești, ucrainienii au utilizat vehicule terestre fără pilot, încărcate cu explozibili, și mitraliere grele operate de la distanță. Rușii construiseră deja fortificații din saci de nisip și săpaseră spații laterale pentru cazare și aprovizionare, unde trupele puteau rămâne luni de zile. În timpul acestor confruntări claustrofobice, distanța dintre soldați a ajuns uneori la doar patru metri, iar brigada Hartia a raportat peste 100 de morți și 30 de capturi rusi.
Infrastructura subterană este extrem de rezistentă, fiind protejată de un strat de oțel de 1,3 centimetri și de un metru de pământ. Din acest motiv, simpla distrugere a ieșirilor prin artilerie sau atacuri aeriene nu a fost suficientă pentru a opri infiltrarea rusească. Militarii au constatat că trebuie să împingă forțele inamice înapoi în interiorul conductelor, deoarece rușii reușeau să deschidă rapid noi accesuri în jurul breșelor create de bombardamentele ucrainene.
Utilizarea rețelelor subterane pentru scopuri militare nu este un fenomen nou în istoria conflictelor armate. Tactica a fost observată în timpul Primului Război Mondial prin săparea tunelurilor, în războiul din Vietnam de către Viet Cong sau, mai recent, prin rețeaua de peste 480 de kilometri construită de Hamas în Fâșia Gaza. În Ucraina, amploarea acestui fenomen este dictată de nevoia de protecție împotriva armelor de precizie și a supravegherii constante prin drone.
