Profesorul Radu Albu Comănescu avertizează asupra riscului ca marile puteri să ajungă la înțelegeri care să schimbe echilibrul geopolitic al Europei, fără ca statele din regiune să aibă un cuvânt decisiv de spus. Analistul explică faptul că pericolul real ar putea fi mai subtil decât o împărțire formală a lumii, manifestându-se prin apariția unor înțelegeri tacite privind prioritățile strategice globale.
Statele Unite dispun de o gamă largă de instrumente de influență asupra conflictului din Ucraina, atât prin presiuni asupra Rusiei, cât și prin sprijin pentru Kiev. Washingtonul poate utiliza sancțiuni financiare, restricții comerciale și limitarea accesului la tehnologie față de Rusia, în timp ce pentru Ucraina folosește ajutorul militar, schimbul de informații și garanțiile de securitate. Totuși, aceste pârghii nu garantează o pace durabilă, deoarece Rusia dorește recunoașterea unor câștiguri teritoriale, în timp ce Ucraina insistă pe suveranitate.
O eventuală discuție trilaterală între Trump, Putin și Xi Jinping ar putea include teme precum competiția americano-chineză, controlul armamentelor nucleare și stabilitatea Orientului Mijlociu. Chiar dacă marile puteri ar ajunge la compromisuri, implementarea acestora depinde de actori precum Uniunea Europeană, statele NATO, Ucraina, Turcia sau India. Riscul major nu este o nouă Yalta formală, ci faptul că marile puteri ar putea stabili priorități strategice, lăsând Europa și Ucraina în poziția celor care sunt „pe meniu”.
În ceea ce privește posibilele concesii, Kievul ar putea accepta o înghețare a liniilor de contact și un armistițiu lung, dar fără o recunoaștere formală a pierderilor teritoriale. Pentru a evita o capitulare internă, orice acord trebuie să ofere garanții de securitate și integrare economică europeană. Din partea Kremlinului, Moscova va căuta să își impună voința prin controlul unor teritorii ocupate și limitarea integrării militare occidentale a Ucrainei, considerând respectarea acordului doar dacă costul încălcării acestuia este prohibitiv.
Summitul G20 ar putea servi drept scenă pentru consacrarea unui acord, dar nu este un mecanism de negociere a păcii. Dacă se ajunge la un consens, acesta ar fi probabil pregătit anterior prin negocieri restrânse, deoarece G20 este un forum de consultare între economii mari, nu un spațiu de construcție strategică. Interesele divergente ale Chinei, Indiei, Europei și SUA fac ca acest eveniment să fie mai degrabă un loc de anunțare a deciziilor decât unul de negociere efectivă.
Anxietatea Europei de Est este alimentată de teama ca deciziile finale să fie luate într-un format în care Bruxelles-ul sau capitalele regionale sunt absente. Totuși, implementarea practică a oricărui acord privind securitatea, reconstrucția Ucrainei sau sancțiunile economice rămâne în mare măsură în mâinile Uniunii Europene și NATO. Aceste organizații dețin instrumentele esențiale pentru gestionarea frontierelor și asistența financiară pe flancul estic.
Contextul geopolitic actual este marcat de o tensiune constantă între marile blocuri de putere, unde stabilitatea regională depinde de echilibrul forțelor. În astfel de perioade de tranziție politică, deciziile luate la nivel global pot avea un impact imediat asupra securității colective, forțând statele periferice să își adapteze strategiile de supraviețuire și de integrare în arhitecturile de securitate existente.
