La începutul secolului al XIX-lea, Rusia a încercat să impună un pact conservator pentru a înăbuși mișcările democratice din Europa. Această inițiativă a luat naștere în urma Congresului de la Viena, desfășurat între 1814 și 1815, după înfrângerea lui Napoleon Bonaparte. Obiectivul principal al Rusiei a fost restaurarea monarhiilor absolutiste și controlul continentului, printr-o alianță bazată pe principii mistic-religioase, menită să oprească orice formă de progres sau independență națională.
Congresul de la Viena a fost marcat de o atmosferă de petrecere, fiind numit ironic „congresul dansatorilor”. Deciziile diplomatice cruciale nu se luau în ședințe oficiale, ci în cadrul balurilor și al saloanelor private, în timp ce marii diplomați precum Metternich sau Talleyrand negociau la un pahar de șampanie. Scopul real al acestui eveniment a fost crearea unui „concert european” pentru a preveni apariția unei noi puteri hegemonice, precum fusese Franța napoleoniană, și pentru a menține echilibrul puterilor.
Imperiul Rus a jucat un rol central prin intermediul țarului Alexandru I, un suveran marcat de un paradox între ideile liberale și conservatorismul absolutist. Acesta a fost puternic influențat de baroneasa Julie von Krüdener, o mistică ce i-a devenit îndrumător spiritual și confidentă. Sub influența acesteia, țarul a vizat crearea unei federații europene în care Rusia să dețină deciziile majore de securitate și arbitraj politic, o idee care a fost respinsă vehement de Marea Britanie și de Imperiul Austriac.
Din această viziune a luat naștere Sfânta Alianță, un pact semnat de Alexandru I, împreună cu împăratul Francisc I al Austriei și regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Această alianță a fost concepută ca un instrument de solidaritate între monarhi pentru a proteja ordinea stabilită prin drept divin. Criticii vremii, precum lordul Castlereagh, au considerat pactul o „mostră de misticism sublim și absurditate”, în timp ce revoluționarii l-au văzut ca pe un mecanism de protecție a asupitorilor împotriva progresului.
În practică, Sfânta Alianță a funcționat ca un instrument de intervenție militară pentru a zdrobi revoltele împotriva monarhiilor. Aceasta a fost utilizată pentru a înăbuși mișcările din Italia și Spania, precum și pentru a controla agitațiile studențești din Germania prin Decretele de la Karlsbad. Rusia a intervenit direct pentru a zdrobi insurecția din Polonia în perioada 1830-1831, demonstrând utilizarea forței pentru menținerea ordinii conservatoare, până când Războiul Crimeii a rupt solidaritatea dintre Rusia și Austria.
Istoricul ordinii internaționale de după războaiele napoleoniene arată că structurile de securitate colectivă au evoluat de la pacte de solidaritate între monarhi la organizații multilaterale moderne. Înainte de actualul sistem, organizații precum Liga Națiunilor au încercat să gestioneze conflictele la nivel global, marcând trecerea de la diplomația bazată pe interesele regilor la o abordare de securitate colectivă pentru toate statele europene.
