Turcia aplică o strategie de prudență în Marea Neagră, încercând să echilibreze securizarea navigației cu menținerea unui dialog constant cu Moscova. Ankara urmărește simultan sprijinirea Ucrainei și evitarea unei confruntări militare directe în regiune. Această abordare este văzută ca o alegere strategică menită să reducă riscurile, nu ca o lipsă de înțelegere a pericolului actual. Politica Ankarei este concentrată pe diminuarea tensiunilor prin solicitarea opririi atacurilor din ambele tabere implicate în conflict.
Diplomatia turcă implică participarea la discuții regionale, însă există o distanță între consultări și acțiunile operative așteptate de vecini. La data de 13 octombrie, ministrul bulgar al apărării a purtat discuții cu omologii din România și Turcia. Obiectivul acestor întâlniri vizează supravegherea, schimbul de informații și implementarea unor acțiuni coordonate. Totuși, rămâne o întrebare privind viteza cu care această disponibilitate diplomatică se va transforma în măsuri de protecție concretă pentru zona afectată.
Fundamentul conduitei Ankarei este reglementat de Convenția de la Montreux, semnată în 1936, care controlează trecerea prin Bosfor și Dardanele. Acest tratat oferă Turciei autonomie strategică și protejează securitatea statului prin restricționarea accesului navelor militare ale statelor neriverane. Aceste nave sunt supuse unor limite de tonaj și nu pot rămâne în Marea Neagră mai mult de 21 de zile. Pentru Ankara, acest regim asigură un rol de interlocutor indispensabil între interesele Rusiei și cele ale NATO.
După invazia din 2022, aplicarea Convenției de la Montreux a limitat trecerea navelor militare ale beligeranților, conform excepțiilor prevăzute în tratat. Această măsură a îngreunat procesul de întărire a flotei ruse prin strâmtori, însă documentul nu reprezintă un avantaj exclusiv pentru Moscova. Turcia preferă soluții regionale, precum cooperarea trilaterală împotriva minelor, pentru a rămâne actorul central. Ankara evită o ruptură frontală cu Rusia pentru a păstra opțiunile diplomatice și comerciale existente.
Aliații expuși direct, precum România și Bulgaria, caută garanții operative în loc de simple comunicate politice. Există opțiuni compatibile cu regimul de la Montreux, inclusiv intensificarea supravegherii aeriene și maritime, protecția infrastructurii și apărarea împotriva dronelor. Deși Convenția reglementează strâmtorile, aceasta nu interzice aliaților riverani să își apere navigația. Bucureștiul și Sofia au motive să solicite Ankarei responsabilități clare și capacități verificabile pentru a asigura libertatea navigației.
Regimul de la Montreux rămâne pilonul central al securității în zona strâmtorilor, influențând direct dinamica puterilor maritime din Marea Neagră. Acest tratat de la Montreux, încheiat în 1936, stabilește reguli stricte pentru navele de război, limitând prezența forțelor din afara statelor riverane. Prin controlul acestui spațiu, Turcia își menține influența asupra punctelor de acces strategice, gestionând echilibrul tensionat dintre NATO și Rusia în regiune.
