Președintele Parlamentului de la Teheran, Mohammad Bagher Ghalibaf, a propus o modificare radicală a regulii de politică monetară cunoscută sub numele de regula Taylor. Această propunere vine ca un răspuns la decizia Federal Reserve de a majora dobânda de politică monetară cu 25 de puncte de bază, până la un interval de 3,75% - 4%. Noua formulă, denumită de oficialul iranian „Regula Taylor a Strâmtorilor”, introduce variabile care reflectă traficul prin zonele strategice de tranzit maritim.
Formula propusă de Mohammad Bagher Ghalibaf extinde ecuația originală a profesorului american John Taylor prin adăugarea unor coeficienți care iau în calcul traficul prin Strâmtorile Ormuz și Bab al-Mandab. Această abordare matematică sugerează că politica monetară nu poate fi separată de controlul rutelor maritime vitale. Oficialul de la Teheran a criticat decizia băncii centrale americane pe rețeaua socială Twitter, afirmând că o creștere a dobânzii nu poate deschide strâmtorile sau produce barili de petrol.
Analistul francez Arnaud Bertrand a observat că Iranul folosește un stil de comunicare unic, amenințând alte state prin intermediul unor ecuații matematice. Bertrand susține că această strategie ar putea fi interpretată ca o provocare la adresa bancherilor centrali din SUA, sugerând că Iranul dictează, de fapt, politica monetară americană. Această perspectivă subliniază modul în care controlul asupra unor puncte de strangulare geografică poate afecta direct instrumentele economice tradiționale utilizate de marile puteri.
Warwick Powell, profesor asociat la Queensland University of Technology, consideră că modificarea propusă de iranian scoate în evidență absurditatea regulii Taylor. Conform lui Powell, dobânzile nu pot controla o inflație determinată de penuria de materii prime. Economistul spaniol Daniel Lacalle a adăugat că majorarea dobânzii de către Federal Reserve este o „iluzie a acțiunii”, deoarece instrumentele monetare nu pot produce resurse precum petrolul, gazele sau rafinăriile necesare pentru stabilizarea prețurilor.
Regula Taylor originală, introdusă de John Taylor în 1993, a fost concepută ca un ghid pentru bănci centrale, utilizând rata inflației și deviația PIB-ului de la nivelul potențial. Totuși, această regulă este ignorată de instituțiile monetare de la marea criză financiară din 2008 - 2009, deoarece impune aplicarea unor dobânzi considerate incomode. În prezent, calculatoarele de dobândă bazate pe această regulă indică valori mult mai mari decât cele aplicate de Fed, situându-se între 5,3% și 6,5%.
Evoluția acestor declarații indică o schimbare în dinamica puterii globale, unde controlul asupra rutelor maritime devine un factor decisiv în economie. Dacă băncile centrale nu își pot adapta politicile la realitățile geopolitice, există riscul unei pierderi de încredere în sistemul financiar tradițional. Această tranziție către un teritoriu necunoscut ar putea marca sfârșitul paradigmei actuale în care politicile monetare erau considerate independente de controlul fizic asupra resurselor și transportului.
