Cercetătorii Gene Frieda și Guntram B. Wolff au publicat un studiu la Bruegel pe 19 noiembrie, în care propun ca Uniunea Europeană să finanțeze investiția inițială într-o infrastructură satelitară militară prin împrumuturi comune. Conform acestui model, statele membre ar trebui să suporte costurile de funcționare, înlocuirea echipamentelor și serviciul datoriei prin contribuții pe termen lung. Scopul principal este crearea unei capacități comune de informații, supraveghere și recunoaștere (ISR) pentru a diminua dependența de servicii controlate din exterior.
Propunerea vizează acoperirea investiției de la început, fără a include cheltuielile curente sau înlocuirile planificate în acest mecanism de împrumut. În acest scenariu, Comisia Europeană ar acționa ca debitor, emitând datorie garantată prin marja disponibilă a bugetului UE, ceea ce ar reduce presiunea asupra bugetului multianual 2028–2034. Statele participante ar contribui ulterior prin abonamente sau alte mecanisme bugetare, iar repartizarea costurilor ar putea ține seama de venitul național brut al fiecărei țări.
Infrastructura guvernamentală comună creată ar aparține Uniunii Europene, oferind acces și consultare unor aliați precum Regatul Unit sau Canada, fără ca aceștia să devină coproprietari. Autorii subliniază că beneficiile economice ar apărea doar dacă sistemul comun înlocuiește investițiile naționale redundante. Dacă fiecare stat decide să mențină propriile variante tehnice sau instalații paralele, avantajele financiare ale achizițiilor comune sunt semnificativ reduse, fiind necesare specificații comune înainte de licitații.
În situații de criză, accesul la resursele limitate nu ar trebui stabilit prin licitații între state, ci prin reguli convenite în avans. Prioritatea ar trebui să revină nevoilor de securitate evaluate după criterii predefinite, nu automat țării care plătește cea mai mare sumă de bani. Guvernele ar stabili regulile politice și militare, în timp ce o autoritate operațională desemnată ar gestiona utilizarea zilnică și redistribuirea capacității în momentele de urgență.
Analiza identifică o lacună majoră în capacitatea Europei de a detecta lansările de rachete balistice din spațiu. Deși există programe spațiale și sisteme naționale în Franța, Germania sau Italia, capacitățile de supraveghere rămân fragmentate. Centrul Satelitar al UE, SatCen, procesează deja date, dar studiul subliniază nevoia de control independent și de acces garantat atunci când cererea de informații crește brusc în contextul unei crize militare.
Programul IRIS², care asigură conectivitatea securizată prin 348 de sateliți până în 2029, reprezintă un precedent de infrastructură comună, dar are o funcție diferită. Propunerea de la Bruegel caută să identifice capacitățile de recunoaștere militară care lipsesc din planurile actuale. Primul pas necesar ar fi o evaluare comună a lacunelor, realizată de Consiliul UE împreună cu ministerele apărării, pentru a defini dimensiunea reală a investiției necesare.