Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a prezentat recent în fața Parlamentului European Protocolul de urgență în materie de securitate. Acest nou mecanism este conceput pentru a permite unui stat membru să solicite o reuniune de urgență a tuturor statelor europene atunci când un incident amenință grav securitatea națională. Propunerea vizează situațiile care nu ating încă pragul unei agresiuni armate clasice, fiind descrisă de Ursula von der Leyen ca fiind echivalentul european al Articolului 4 din Tratatul NATO.
Expertul în relații internaționale, Răzvan Ceuca, de la New Strategy Center, explică faptul că această inițiativă vizează combaterea așa-numitei „zone gri”. Aceasta include acțiuni ostile care rămân intenționat sub pragul unui război convențional, precum tăierea unui cablu submarin, atacuri cibernetice asupra spitalelor sau campanii de dezinformare. Răzvan Ceuca subliniază că, deși Europa dispune deja de instrumente precum Busola Strategică din 2022 sau mecanisme de sancțiuni, lipsește un declanșator clar care să asigure viteza deciziei în primele ore de la atac.
Protocolul propus ar putea ajuta statele care se confruntă cu amenințări hibride, fără a necesita imediat identificarea certă a vinovatului. Răzvan Ceuca menționează că un protocol de consultare permite luarea unor măsuri de protecție în timp ce evaluarea continuă, evitând blocajele politice. În prezent, Uniunea Europeană nu are un instrument similar, deoarece clauza de asistență din tratat vizează doar agresiunea armată, iar cea de solidaritate se aplică doar atacurilor teroriste sau dezastrelor, lăsând vid de protecție în zona incidentelor hibride.
Pentru România, beneficiile acestui mecanism sunt directe, având în vedere poziția de stat de frontieră la Marea Neagră. România a fost deja ținta unor campanii de influență și a unor incursuni de drone, situații care se încadrează între faza de testare și confruntarea hibridă activă. Răzvan Ceuca precizează că, deși protocolul nu este o garanție de apărare militară, el oferă un cadru de consultare necesar unei puteri medii care nu poate face față singură acestor presiuni.
Implementarea acestui mecanism depinde însă de o cooperare strânsă între NATO și UE, evitând riscul de „forum shopping”, unde un stat ar putea alege între organizații în funcție de interes. Răzvan Ceuca recomandă o împărțire clară a rolurilor: NATO trebuie să rămână pe partea militară, în timp ce UE trebuie să gestioneze partea normativă, civilă și de reziliență. O provocare majoră rămâne însă consensul politic, deoarece statele europene au percepții diferite asupra amenințărilor, unele considerându-le critice și alte ignorându-le.
Securitatea europeană în contextul actual este influențată de dinamica dintre marile puteri și de capacitatea de a răspunde la atacuri care nu folosesc forța militară directă. În cadrul Uniunii Europene, deciziile privind securitatea națională rămân suverane, însă coordonarea prin mecanisme precum INTCEN sau noile protocoale de urgență încearcă să creeze o cultură de intelligence comună. Această evoluție este esențială pentru a proteja infrastructura critică și democrația în fața operațiunilor de dezinformare și sabotaj.
