Conflictul armat declanșat de Donald Trump împotriva Iranului evidențiază o problemă structurală în strategia militară a Statelor Unite. Deși președintele a promis rezultate rapide și decisive, după peste șase luni de bombardamente, Iranul nu a capitulat, iar liderii săi par să fie mai radicali decât în perioada precedentă. Această situație reflectă o tendință de repetare a erorilor istorice, în care superioritatea tehnologică este confundată cu succesul strategic pe termen lung.
Analiza punctează conceptul de „victorie abandonată”, un mit conform căruia Statele Unite ar putea câștiga orice război dacă ar avea suficientă voință și perseverență. Această abordare presupune că victoria este garantată prin lansarea de rachete suplimentare sau prin rezistență sporită. Generalul în retragere Jack Keane a susținut această idee, afirmând că armata are capacitatea de a încheia militar conflictul dacă dorește acest lucru, ignorând însă complexitatea politică.
Această viziune se concentrează pe calculele numerice și pe resursele materiale, reducând analiza militară la simpla contabilizare a forței comparate. În conflicte precum cel din Afganistan, arhitecții războiului au ignorat obstacolele politice, susținând că o strategie defectuoasă poate funcționa dacă se acordă mai mult timp. Astfel, se pune accent pe tactici și pe victorii rapide pe câmpul de luptă, în detrimentul înțelegerii motivațiilor adversarilor sau ale aliaților.
Secretarul american al apărării, Pete Hegseth, este un susținător al acestui mit, promovând ideea că armata a acționat cu prea multă reținere în Irak și Afganistan. În lucrarea sa, „The War on Warriors”, el a cerut soldaților să ignore regulile privind utilizarea forței. Această abordare a avut efecte contraproductive în războiul cu Iranul, unde atacurile care au ucis peste 100 de elevi în Minab au motivat populația locală să susțină regimul.
Eșecurile militare din Orientul Mijlociu au dus la adoptarea unei viziuni de beligeranță extremă, dar și la o ineficiență strategică profundă. Scriitorul Stephen Marche susține că armata Statelor Unite „inventează noi tipuri de înfrângeri”, în timp ce bogăția și securitatea geografică împiedică reformele necesare. În ciuda riscurilor de a înfrânge din nou, conducătorii de la Washington par să refuze învățarea lecțiilor oferite de experiențele militare costisitoare din ultimele decenii.
Istoricul intervențiilor militare americane arată o discrepanță între puterea de foc și obiectivele politice realizabile. De la Războiul din Golf din 1991 până în prezent, Statele Unite au gestionat conflicte în care diferența de putere militară era enormă, dar rezultatele strategice au fost adesea dezastruoase. Această evoluție subliniază dificultatea de a transforma superioritatea tehnologică într-o stabilitate regională durabilă fără o strategie politică solidă.
