Pe data de 3 octombrie 2008, președintele George W. Bush a semnat legea care a pus bazele programului Troubled Asset Relief Program, cunoscut sub acronimul TARP. Această măsură a reprezentat cea mai amplă intervenție guvernamentală în economia americană de la Marea Depresiune încoace. Decizia a venit într-un moment de extremă volatilitate, după ce Camera Reprezentanților respinsese inițial planul, provocând o scădere drastică a indicelui Dow Jones cu 777 de puncte într-o singură ședință de tranzacționare.
Sistemul financiar se afla într-o stare de colaps iminent, marcat de prăbușirea companiei Lehman Brothers la mijlocul lunii septembrie. Ulterior, AIG a fost naționalizată de facto, iar Washington Mutual a înregistrat cel mai mare faliment bancar din istoria Statelor Unite. În acea perioadă de toamnă, lipsa încrederii între instituțiile financiare a dus la blocarea pieței de credit interbancar. Rata LIBOR pe trei luni a crescut la niveluri alarmante, împiedicând marile firme să își finanțeze operațiunile zilnice de bază.
Secretarul Trezoreriei, Henry Paulson, a încercat inițial să obțină de la Congres puteri extinse pentru a achiziționa active toxice de la bănci. Propunerea sa, prezentată printr-un document de doar trei pagini, a fost respinsă de politicieni, deoarece investitorii nu aveau nicio idee despre amploarea pierderilor din bilanțurile bancare. Problema centrală a fost incapacitatea de a stabili un preț corect pentru titlurile legate de creditele ipotecare, ceea ce a generat o incertitudine totală pe piețele globale.
Deși scopul declarat al planului TARP era achiziția de active toxice, direcția de finanțare s-a schimbat rapid după implementare. Trezoreria a optat pentru injectarea directă de capital în bănci prin cumpărarea de acțiuni preferențiale, în loc să cumpere activele problematice. În luna octombrie 2008, primele tranșe de fonduri au fost transferate către nouă bănci mari. Din totalul de 700 de miliarde de dolari aprobați, suma cheltuită efectiv a fost de aproximativ 440 de miliarde de dolari.
Rezultatele financiare ale acestei intervenții au fost surprinzătoare pentru mulți observatori economici de la acea vreme. Statul american a reușit să recupereze aproape întreaga sumă injectată în sistemul bancar prin diverse mecanisme de rambursare. Mai mult, intervenția a fost atât de eficientă încât guvernul a reușit să obțină un profit pe segmentul bancar, după ce a acoperit costurile și a recuperat fondurile utilizate pentru salvarea instituțiilor financiare.
Această criză de lichiditate și prăbușirea pieței imobiliare au marcat începutul unei perioade de instabilitate globală profundă. Evenimentele din 2008 au demonstrat cât de vulnerabile sunt sistemele de creditare atunci când activele de bază, precum creditele ipotecare, își pierd valoarea. Această perioadă de restructurare forțată a schimbat modul în care guvernele intervin în economie pentru a preveni un colaps total al fluxurilor de capital.
