Sectorul aviației traversează o schimbare structurală majoră, în care combustibilii sustenabili pentru aviație (SAF) devin elementul central al decarbonizării. Conform reglementărilor de tip ReFuelEU Aviation, UE impune o creștere a utilizării SAF de la 2% în 2025, până la 70% în anul 2050. Această evoluție este esențială, deoarece SAF poate contribui cu până la 65% la atingerea obiectivului de zero emisii nete în aviație, remodelând complet piața de combustibili.
Tehnologia SAF se bazează pe două categorii principale: Bio-SAF, derivat din biomasă sau uleiuri uzate, și E-SAF, produs prin utilizarea hidrogenului și a CO2 captat din electricitate regenerabilă. În prezent, acest combustibil poate fi amestecat cu kerosenul convențional până la o proporție de 50%. Pentru România, această schimbare impune o strategie clară privind disponibilitatea biomasei și capacitatea de a integra procesele de co-procesare în rafinăriile existente.
Companiile aeriene din România se confruntă cu o provocare financiară majoră, deoarece prețul SAF este de până la șase ori mai mare decât cel al kerosenului. Această discrepanță de cost creează o presiune asupra marjelor de profit, limitând capacitatea de absorbție a companiilor aeriene. Pe de altă parte, aeroporturile sunt pregătite tehnic, deoarece infrastructura actuală de alimentare este compatibilă cu amestecurile de SAF, nefiind necesară o reproiectare fundamentală a sistemelor.
Există însă lacune de coordonare între actorii din industrie, care pot bloca investițiile necesare. În timp ce furnizorii de combustibil sunt obligați să livreze volume de SAF, aeroporturile nu dețin întotdeauri controlul asupra infrastructurii de stocare și amestecare. Această incertitudine privind cine trebuie să investească în rezervoare sau laboratoare de certificare poate duce la întârzieri în implementarea reală a noilor reglementări europene.
Din punct de vedere logistic, infrastructura de transport existentă, precum conductele și terminalele, poate fi reutilizată pentru transportul SAF. Rafinăriile românești pot utiliza unitățile de hidroprocesare pentru a scala rapid producția prin co-procesare, reducând astfel cheltuielile de capital. Totuși, succesul depinde de capacitatea de a crea acorduri de preluare pe termen lung, care să ofere stabilitate atât producătorilor, cât și consumatorilor.
Implementarea acestor soluime energetică necesită o mobilizare masivă de capital, estimată la nivel global la peste un trilion de dolari până în 2050. România trebuie să utilizeze activ fondurile europene și mecanismele de finanțare verde pentru a evita statutul de simplul importator de soluții de decarbonizare. O poziționare proactivă poate transforma sectorul petrolier într-un hub regional pentru economia hidrogenului și a combustibililor sustenabili.
context_missing: false
