Consiliul Reglementatorilor Europeni din Domeniul Energiei (CEER) a publicat un nou raport în care semnalează existența unor bariere care pot face schimbarea furnizorului de energie mult mai costisitoare pentru clienți. Autoritatea identifică practici care nu sunt prezentate direct în contract sub forma taxelor de încetare, dar care impun costuri suplimentare. Acestea includ recuperarea unor beneficii promoționale, pierderea unor abonamente anuale plătite în avans sau aplicarea unor comisioane administrative care descurajează plecarea consumatorilor.
În Grecia, studiul de caz evidențiat de CEER arată cum abonamentele anuale nerambursabile și recuperarea beneficiilor promoționale în contractele cu preț variabil pot afecta clienții. Aceștia pot pierde avantaje financiare semnificative dacă decid să părăsească furnizorul înainte de termenul stabilit. În Suedia, raportul semnalează utilizarea unor comisioane administrative și a unor sume prestabilite care funcționează drept bariere la schimbarea furnizorului, mecanisme care sunt mai greu de identificat și pot slăbi protecția oferită de regulile actuale.
Legislația europeană permite anumite costuri de ieșire, însă regulile sunt stricte pentru clienții casnici și întreprinderile mici. Pentru contractele cu durată determinată și preț fix, statele pot permite taxe la încetarea voluntară anticipată, cu condiția ca acestea să fie comunicate clar înainte de semnare. Taxele trebuie să fie proporționale și să nu depășească pierderea economică directă pe care furnizorul trebuie să o demonstreze. Sarcina de a justifica această pierdere revine companiei de energie.
Verificarea acestor taxe este o provocare majoră, deoarece furnizorii cumpără energie și gestionează riscul pentru mulți clienți în mod agregat. În Italia, un contract casnic reprezintă o parte foarte mică din portofoliul de achiziții al unui furnizor, ceea ce face dificilă determinarea costului individual al unei persoane. Experiența suedeză indică faptul că verificarea sistematică a fiecărei taxe consumă resurse importante, iar în majoritatea țărilor metodologia de calcul este stabilită de furnizori, fără o formulă detaliată în legislație.
Autoritatea neerlandeză ACM utilizează o metodă prin care consumul estimat rămas se înmulțește cu diferența dintre prețul contractual și tariful unui nou contract comparabil. De exemplu, pentru electricitate, o astfel de formulă poate produce o taxă de 160 de euro pentru un volum de 800 kWh, dacă diferența de preț este de 0,20 euro/kWh. Totodată, recuperarea bonusurilor de bun venit este permisă doar în anumite condiții, cum ar fi plecarea în primele șase luni, în funcție de regulile contractuale.
Reglementările europene actuale nu impun un plafon general al taxelor de încetare și nu transformă orice astfel de sumă într-o practică interzisă. CEER recomandă însă identificarea explicită a costurilor indirecte și stabilirea unor reguli de calcul mai clare pentru a ajuta autoritățile naționale. Scopul este ca nivelul maxim al taxei și modul de calcul să fie ușor de înțeles pe toată durata contractului, facilitând astfel compararea ofertelor de către consumatori.
