O schimbare fundamentală de paradigmă afectează peisajul politic european, trecând de la euroscepticismul clasic la o abordare de ocupare a sistemului. Conform unei analize publicate de Corriere della Sera, forțele de extremă dreaptă nu mai doresc distrugerea Uniunii Europene, ci intenționează să o cucerească și să o modeleze după propriile interese. Această nouă etapă, numită era post-euroscepticismului, vizează schimbarea modului de funcționare al instituțiilor fără a părăsi cadrul comun european.
Analiza unui raport semnat de Thomas Laffitte, de la Institutul de Geopolitică de la Bruxelles, evidențiază un paradox structural în cadrul continentului. Mișcările de dreapta radicală populistă au crescut semnificativ, ponderea voturilor lor la alegerile europene trecând de la 9,65% în 2009 la 25,83% în 2024. Această prezență masivă le permite acum să constituie majorități alături de Partidul Popular European (PPE), transformându-le din simplă opoziție antisistem în actori capabili să modeleze deciziile din interiorul Parlamentului European.
Strategia politică a acestor forțe este exemplificată de declarațiile lui Jordan Bardella, care a subliniat că scopul nu este părăsirea Uniunii, ci schimbarea totală a acesteia fără a distruge nimic. Lecția Brexitului a demonstrat costurile uriașe ale renunțării la Piața Unică, la fondurile europene și la puterea de negociere colectivă. Astfel, partidele preferă să utilizeze avantajele economice ale blocului de 27 de state, în timp ce contestă reglementările birocratice și pun accent pe identitatea națională.
Există două scenarii principale pentru viitorul integrării: unul în care partidele de dreapta devin utilizatori utili ai Uniunii și unul în care aceasta devine inutilă. În scenariul „EUseful”, guvernele naționaliste realizează că suveranitatea este sporată prin utilizarea forței colective europene în fața marilor puteri precum China sau Rusia. Un exemplu relevant este traiectoria Giorgie Meloni, care a evoluat de la rădăcini eurosceptice către susținerea autonomiei strategice și a capacității industriale europene.
În schimb, scenariul „EUseless” presupune o paralizie instituțională cauzată de conflicte între suveranisme concurente. Dacă Franța, Germania, Italia și Polonia își vor apăra interesele incompatibile, Uniunea ar putea deveni o „Europă-zombi”, unde instituțiile supraviețuiesc doar din cauza costurilor ridicate ale desființării lor. O altă schimbare majoră vizează Pactul Verde, unde reacția adversă față de politicile ecologiste, numită „greenlash”, transformă tranziția energetică într-o politică de independență națională, bazată pe energie nucleară.
Evoluția politică din Europa reflectă o tensiune constantă între integrare și suveranitate, într-un context geopolitic instabil. În timp ce forțele de dreapta caută să restrângă puterea Comisiei Europene și să reformeze Pactul Verde, ele rămân ancorate în beneficiile economice ale sistemului actual. Această nouă formă de euroscepticism nu mai vizează ieșirea din bloc, ci transformarea Uniunii într-o entitate mai interguvernamentală, mai puțin federalistă și mult mai conflictuală.
